Copacul pansament

   "Ce-ar fi ca undeva (chiar oriunde), sa existe o gradina cu copaci crescuti din lacrimi? Fiecare om trist sa aiba locul sau unde sa-si verse lacrimile, unde sa planga-n voie. si, din lacrimile lui (sau ei) sa rasara un copac. Un copac subtire dar puternic, cu radacini adanc infipte in pamant, cu crengi unduitoare, moi si primitoare, care sa aline suferinta celui ce l-a plantat. Frunzele sale sa fie translucide, in forma de lacrima si sa oglindeasca in ele doar momentele fericite, de bucurie, de implinire, de speranta ale creatorului sau. Un copac care sa mangaie suflete, care sa ofere speranta, sa transforme lacrimile intr-un leac universal impotriva singuratatii si a tristetii. Si oamenii sa se cunoasca unul pe celalalt privindu-si copacii si fiind constienti ca fiecare a suferit si sufera. Si nimeni nu e singur. Sa luam un exemplu de la copacii pansament si sa ne intelegem, acceptam si ajutam , fara a ne judeca. Doar sa intelegem..."
   Randurile de mai sus le-am scris intr-o seara, acum cativa ani de zile in urma, in care simteam atat de intens tristetea incat nu stiam ce sa fac...Mi-a venit deodata sa scriu. Si tristetea mea mi-a trimis mesaje sub forma acestor ganduri despre copaci ciudati. Brusc, m-am simtit mai bine, fara sa stiu de ce...Mi-a placut ce am scris, m-a linistit. Eram in lumea mea. Iar in lumea mea eu as vrea sa fiu un copac pansament.
    Tu, ce ai fi in lumea ta? Daca inchizi ochii si te imaginezi copac, cum esti? Ce faci? Cine te ingrijeste si ce te ajuta sa fii asa cum doresti? Deseneaza, picteaza sau scrie despre asta, atunci cand simti. Si, nu uita:

 lumea ta incepe cu tine.